Of

O prietena imi spunea ca scrie numai atunci cand e trista. Iar rezultatele... sunt induiosatoare.
Eu nu pot! Nu pot sa scriu cand sunt trista. Nu iese decat un amalgam de cuvinte insirate fara noima pe-o ata invizibila (am ceva cu invizibilul asta in ultima vreme).
Nimic nu se leaga, nimic nu e frumos. Orice as scrie e la fel de ravasit si alambicat ca si compunerile de copil. E frustrant. Ideile se aduna, isi fac locsor caldut dar nu se materializeaza. Totul e rece, fara suflare.
Se vede treaba ca atunci cand sunt trista sunt atat de pustiita incat ...
Durere, tristete, pustiu... nici una din acestea nu au coerenta, nu prind contur, nu se aduna intr-un tot. Cel putin la mine nu. Am nevoie de fericire, am nevoie de entuziasmul copilului care priveste cu ochi mari la minunile lumii. Daca nu am asta... nu am nimic.

Trei Zile de Libertate

Vineri am plecat la mare!

Cu vantul in plete si narile frematand de nerabdare... cu sangele pulsand in ritmul valurilor... cu nelinistea ca o sa plece soarele inainte de a ajunge eu acolo.
Trei zile de relaxare totala si pura placere. Balacit in apa calda si primitoare a marii, stat ca pitarca pe sezlong si lenevit sub razele obraznice ale soarelui care nu lasau petic de piele nesarutat; rasfat total cu cu porumb copt (yummi), vata de zahar rosie ca focul, bere, inghetata, etcetera. Placeri lumesti, mult prea banale dar care iti ofera satisfactii.
Am spus adio curelor de slabire, grijii pentru kilogramele in plus, atentiei sa nu se vada celulita pe coapse. Nu mai conta decat ca eram la mare, ca soarele ma rasfata din cap pana in picioare, ca luna plina imi punea iubitul intr-o lumina cu totul speciala, cuceritoare.
Am mai avut parte de o incantare : placerea de a face pentru prima oara un lucru. Am fost prima oara la delfinariu, a fost prima data cand mi-am sarutat iubitul sub clar de luna pe malul marii, prima oara cand am ascultat marea pe intuneric, cu ochii inchisi, incercand sa memorez pentru multa vreme sunetu-i tumultuos. Desi par lucruri neimportante, privite prin prisma lucrului facut prima oara au capatat forme gigantice si noi sensuri. Intoarcerea in oras a fost de-a dreptul cruda. Intoarcerea la smogul orasului, la drumurile pe care municipalitatea le rascheteaza pentru a le innoi, la stresul si termenele limita de la servici. Descopar aici oameni care nu au timp de o vorba buna, care alearga dintr-un colt al orasului in celalalt fara a schita macar un zambet, permanent incruntati, permanent stresati.
Redevin un om al orasului. Ma intorc in cusca pe care societatea mi-a oferit-o si astept cuminte momentul in care jungla marii imi va fi din nou accesibila. Pana atunci... zambetul incepe usor usor sa dispara, veselia... se risipeste ca prin farmec (chiar asa, unde naiba imi e veselia?) si .... totul revine la un normal urat, gri.

Nu mai sunt copil

Asas do destinoDuminica am dat o fuga in Tineretului sa ii vad pe actorii pe picioroange .... Teatro Ka... Asas do destino...batranul, ingerul si moartea....Intr-o caldura absolut sufocanta, o multime de oameni s-a adunat si aciuat pe jos, pe iarba, pe ziare, hartii, pungi de pufuleti, direct pe asfalt, in picioare....
Mi-am luat si nepotelul in ideea ca va fi un spectacol fun. In mintea mea a fost intotdeauna intiparita legatura intre distractiv si actorii pe picioroange. Ei bine... lucrurile nu au fost tocmai cum ma asteptam eu.
Eram de-a dreptul fermecata de costumele baroce (cum or fi rezistat pe caldura asta?), machiajul simplu dar de efect, mimica si gestica fiecaruia dintre ei... priveam cu ochii mari trei personaje supradimensionate a caror poveste imi ridica fiori pe sira spinarii.
Eram convinsa ca, in sfarsit, copilul din mine priveste un spectacol minunat... dar copilul de langa mine m-a trezit simplu la realitate: offf, ce m-am plictisit. hai sa ne dam in masinute.Uitasem de el, cu ochii mari, prinsa in vraja ingerului ce alerga cu patima pe spatiul de 16 metri patrati. La cei 6 anisori ai lui nu intelegea care e rolul ingerului si al mortii acolo, alaturi de batranelul - urias ce-i drept - care semana cu Mos Craciun.
Am inteles atunci, in mijlocul multimii de gura casca,chiar acolo, pe platoul Tineretului, ca imi este imposibil sa mai privesc un spectacol cu ochi de copil. Intreaga cultura, tot bagajul meu de cunostinte intra in actiune si relationa cu tot spectacolul. Priveam la batranel si gandurile ma duceau la bunelul meu ale carui maini tremura cam in acelasi ritm, al carui baston se cocarjeaza sub greutatea lui, la temerile lui cu privire la moartea a carui rasuflare o simte tot mai des in ceafa.O simbolistica aproape eminesciana a ingerului indragostit (ce-i drept, aici, indragostit de protejatul lui) ii este inca inaccesibila copilului de langa mine dar... mie nu. Si simt fiecare tresarire de aripi a ingerului, fiecare privire trista dincolo de zari... ca si cum ar fi a mea... Ma ducea cu gandul la Luceafarul eminescian prins in vraja propriilor sentimente...
Spectacolul s-a terminat. Dupa o ora care mie mi s-au parut abia 10 minute.O melancolie aproape stupida punea stapanire pe mine in timp ce copilul de langa mine se bucura ca acum se poate da in masinute.
Nu mai sunt copil...
si inteleg in sfarsit ca nu e un lucru rau. Mi-era adeseori dor sa fiu copil, sa privesc lumea prin ochii lor. Credeam ca o parte din mine a ramas copil si priveste la fel lumea... dar nu e asa. Nu mai sunt copil... si nu imi pare rau. Felul in care inteleg lumea acum imi place mai mult.
Nu mai sunt copil....Si in timp ce copilul de langa mine alearga cu viitorul meu sot spre masinute eu raman in urma privind trei momai supradimensionate ce mi-au inseninat seara. Le admir talentul dar mai ales admir personajele.
Nu mai sunt copil....
dar uite-ma cum alerg sa ii prind din urma pe cei doi voinici si sa ma dau in masinute.