Paris - ah... romanticul Paris

Dis de dimineata

Suna!
Gata, incepe o noua zi de munca si eu trebuie sa ma grabesc.
Sunt intotdeauna in intarziere. Copilul din mine se razvrateste impotriva condicii ce isi cere in fiecare dimineata, cu nasul pe sus si un ranjet sarcastic drepturile: semnatura si ora ajungerii la birou.

Alerg, iar am intarziat. Taxiu' nu opreste. Mai fac cu mana inca unuia. Uraaa, victorie, asta a oprit. Mototolul de la volan arunca un ochi jignit la mine cand ii zic ca stiu eu un traseu mai bun. Cum domnisoara, nu aveti incredere in mine? Va duc ca vantu si ca gandu'
Lasa vantu, lasa gandu, du-ma pe unde vreau eu. Cat pe ce sa ma dau jos ... dar... asta inseama si mai mare intarzierea, si mai tarziu intalnirea cu nesuferita condica.

Am ajuns... dupa lupte seculare care durara 45 de minute reusii sa traversez juma de bucuresti.
Un catel mic si ochios se uita intrebator la mine. Eu ma duc spre el, el fuge a joaca, se intoarce, da din coada, se mai invarte de cateva ori si apoi isi odihneste capul sub mana mea. Il apuc de barbie, il chinui un pic, se face ca ma musca, se fereste, iar se intoarce. Ma latra un pic
hai la joaca. lasa serviciul, la ce iti trebuie. uite, ne jucam toata ziua, eu ma mai duc si fur un pic de carnita din debaraua lu tanti si ma intorc.

ham, ham... nu pleca! eu cu cine ma mai joc? nenea rau din colt ma alunga si ma injura. hai stai cu mine. ne jucam... ce iti trebuie tie servici? la joaca e frumos. am un culcus unde te las si pe tine.

ham, ham... hai serios, nu pleca. La ce iti trebuie servici. Sa vezi ce frumos ne jucam toata ziua. Iti arat unde am ascuns eu ieri toate oasele. le impartim... hai

Dau sa plec... ma intorc. Il mai mangai un pic, il monstroflocesc si il trag de caninii abia rasariti. Auci, cam ascutiti caninii astia. Dau iar sa plec. latratura obraznica si privirea sfioasa ma intorc din drum. cum sa nu ma joc cu tine? sigur ca ma joc. Toata ziua. cautam oase si alergam prin iarba... cum? ce e aia iarba? e o chestie verde, parfumata si moale. poti sa o si mananci daca vrei. Cum? n-ai vazut iarba pana acum? dar unde alergi tu? pe chestia asta gri? mda... ai dreptate, e cam dura si urata. dar ce sa faci? te-as duce la iarba sa vezi cum e dar uite.. acu tre sa fug la servici.

Din cand in cand arunc un ochi pe ceas. Afurisitu nu vrea sa stea in loc. Imi arata cum timpu trece, stie ca ma asteapta condica, aspra si cu o privire scrutatoare iar ai intarziat!

Gata, acu fug la servici.... afurisita de condica care isi cere semnatura. Azi as vrea sa uit cum se scrie. Cum se face D, cum sa semnez. Uite, nici cifrele nu vreau sa mi le amintesc. Si ochiul chioras al camerei de luat vederi care nu ma iarta, nu ma lasa sa mint, nu imi da voie sa ma strecor pe langa afurisita de condica. Stiu ele amandoua bine ce ma asteapta daca nu semnez.

Imi depun umila semnatura pe foaia aspra si urata, simpla, cu dungi negre puse in ordine prefacuta. Gata, am ajuns la servici. Ufff, hai ca n-am intarziat chiar asa de mult.

Repede-repejor

Noapte.
Lumini pe ici pe colo, ratacite de cate-un felinar inveselit.
Pe trecerea de pietoni doi ochi traverseaza grabiti. Din globii lor vinisoare subtiri de sange curg pe caldaram. Clipesc speriati din gene uriase, lipite de ochi cu cate un pic de scoci. Se unesc pe alocuri si se rasfrang in jos sub greutatea cate unui strop de sange.
Un pitic cu gura de tomberon alearga dupa ei sa ii adune. Nu se poate dom'ne! atata mizerie facuta de doi ochi.
Felinarul oboseste. Lumina palpaie din ce in ce mai slab.
Se face intuneric.
Bezna si liniste.

To be or not to be.... married

Am crescut cu iluzia nuntii... am crezut de fiecare data ca "this is the one" si nimic nu va interveni in iubirea noastra. Ca vom traversa impreuna fiecare hop si problema asa cum traversezi lacul.

De multe ori am vazut cum lacul se transforma in fluviu apoi in mare si in final intr-un ocean de netrecut. Uneori am stat si am privit de alaturi, alteori am facut pe dracu in patru sa opresc marea sa se tranforme in ocean, sa o silesc sa se intoarca la stadiul de lac.
Am esuat victorios de fiecare data. Am ramas cu gustul amar al despartirii si cu mii si mii de intrebari unde am gresit? unde a gresit? daca acolo la momentul ala - stiu eu care - actionam altfel, acum am mai fi fost impreuna?

Cu trecerea timpului am invatat sa depozitez cu grija toate intrebarile astea intr-un ungher si sa le las sa decanteze in speranta ca la un moment dat voi afla si raspunsul. Inca mai astept...

Acum, la un doar un pas distanta de nunta stau stramb si incerc sa gandesc drept. Desi poate imi fac mai mult rau decat bine, incerc sa imi aduc aminte cum visam la 18 ani, apoi la 23 si la 25 de ani; cum visam ca va fi barbatul ideal.

Am crescut cu poeziile lui Nichita Stanescu sub perna si muzica celor de la Vama Veche la maxim in urechi Si mi-am imaginat de multe ori iubirea la fel de idilica, feerica si perfecta.

Mi-am dorit barbati romantici care sa imi spuna la ureche povesti siropoase. Mi-a trecut. Ceva nu cadra cu viata sociala mult prea agitata. Cu noptile pierdute prin discoteci si mandria ca uite - totusi nu am cearcane desi nu dorm de 72 de ore.

Am vrut apoi barbati petrecareti, care sa tina pasul cu energia si cheful meu de dans. Dar i-am epuizat repede, dezamagita de lipsa de continut, de forma fara fond.

Am incercat si relatii de compromis, in care nu iubeam dar ma simteam iubita. Erau ca un foc de paie si imediat ce famoasa "chemistry" era doar scantei aruncate pe alocuri, dadeam bir cu fugitii.

Am cautat perfectiune in iubire cu disperare, de multe ori in detrimentul ambitiei de a-mi construi temeinic o cariera. Am cautat barbatul perfect care sa apara in zare, cu razele unui superb apus de soare in spate, erudit, de o inteligenta sclipitoare, generos si dispus sa imi satisfaca toate mofturile. Nu l-am vrut nici blond, nici brunet, nici inalt, nici slab, nici musculos... l-am vrut al meu pana la ultimul fir de par (deh... posesiva ca si cu jucariile in copilarie) Ba chiar i-am atribuit si defecte - constienta fiind ca orice om le are si, ca atare, si barbatul meu trebuie musai sa le aiba.

Si aici mi-am gasit greseala, fisura din armura barbatului meu perfect: are alte defecte. Nimic din ce mi-am imaginat eu, nici macar unul din cele pe care i le-am atribuit barbatului din fantezia mea. Are altele - unele mici, altele mari, unele peste care am trecut, altele peste care inca ma chinui sa trec, altele care mi se par de netrecut.

Si totusi... suntem la un pas distanta de nunta, cu alergaturi in stanga si in dreapta, ca totul sa iasa perfect, feeric, idilic. N-o fi el desprins nici din simbolismul lui Nichita, nici din romantismul lui Chirila dar e al meu si, inexplicabil, fara motiv, fara sa inteleg, fara sa constientizez de multe ori IL IUBESC! si DA, domne' il iau de barbat!

Casa cu acoperis albastru

"Sunt Dragos, varul tau. Am sa-ti comunic ceva si daca m-ai contacta....."
Asa incepea Vineri mesajul unui var pe care nu l-am cunoscut niciodata. Nu prevestea nimic bun. Din contra.
Ma asteptam ... a murit bunica, bunicu.... in nici un caz la ce a urmat.

A murit tata

Dumnezeu sa te ierte tata! Sa te ierte pentru greselile de pe pamant si sa iti dea un loc bun... acolo unde esti.

si Dumnezeu sa ma ierte pe mine! ca am avut si inca mai am resentimente fata de tine. Sa ma ierte ca nu am reusit sa iert. Ca nu am inteles, ba mai mult, am refuzat cu incapatanare sa inteleg cum poti renunta la familie, la mine... pentru bautura.
Sa ma ierte ca nu inteleg de ce viata te-a condus pe tine in loc sa iti conduci viata. Sa ma ierte ca... vad lucrurile asa. Poate ca viata ta ti-a placut. Poate ca ti-ai trait-o asa cum ai vrut si eu, departe de tine o viata intreaga, nu reusesc sa inteleg.
Si sa ma ierte ca nu am avut curaj sa vin sa te vad (cand incerc de mai bine de juma de an sa imi fac curaj)... mi-a fost frica prea mult ca ti-as arunca reprosuri ... mi-a fost frica sa te vad cum ai ajuns si sa iti spun verde in fata ca ti-ai trait viata incomplet, ca esti slab... si ca viata te-a calcat in picioare.
Eram in drum spre Sibiu. Ardeam de nerabdare sa vad capitala culturala a Europei, sa miros cultura si civilizatie saseasca. Drumul l-am facut pe Transfagarasan ... din dor de munte si aer curat.
A fost ceva de vis...si in tot timpul asta undeva, in spatele creierului, o voce : a murit tata.

Nu pot sa spun de ce sunt trista.... nu l-am cunoscut, il stiu prin prisma imaginilor pictate de mama, prin prisma celor 4 intalniri pe care le-am avut cu el cand eram copil... atat de putine informatii.... atat de puternice amintirile... atat de puternice resentimentele.
Poate nu seman cu tine, tata. Poate ca mama a mintit si eu... nu stiu sa iert. Imi doresc sa te pot ierta... sa imi zic ca moartea ta ... doare. Dar imi pare fara sens si atat de departe de mine. Ma atinge dar nu ma tulbura. O sa vin sa iti pun o floare pe mormant, umila ca... nu reusesc sa te iert.

Dumnezeu sa te ierte, tata!

Casa cu acoperis albastru.... e legata inexplicabil de vestea asta. E un tel in sine - sa imi fac o casa, in varful muntilor... cu acoperis albastru. O pata de cer pe pamant. Acum nu am forta financiara pentru asta...dar am de gand sa incalec zdravan pe viata, sa mi-o supun si sa o indrept intr-acolo unde vreau eu. Spre casa cu acoperis albastru.

Of

O prietena imi spunea ca scrie numai atunci cand e trista. Iar rezultatele... sunt induiosatoare.
Eu nu pot! Nu pot sa scriu cand sunt trista. Nu iese decat un amalgam de cuvinte insirate fara noima pe-o ata invizibila (am ceva cu invizibilul asta in ultima vreme).
Nimic nu se leaga, nimic nu e frumos. Orice as scrie e la fel de ravasit si alambicat ca si compunerile de copil. E frustrant. Ideile se aduna, isi fac locsor caldut dar nu se materializeaza. Totul e rece, fara suflare.
Se vede treaba ca atunci cand sunt trista sunt atat de pustiita incat ...
Durere, tristete, pustiu... nici una din acestea nu au coerenta, nu prind contur, nu se aduna intr-un tot. Cel putin la mine nu. Am nevoie de fericire, am nevoie de entuziasmul copilului care priveste cu ochi mari la minunile lumii. Daca nu am asta... nu am nimic.

Trei Zile de Libertate

Vineri am plecat la mare!

Cu vantul in plete si narile frematand de nerabdare... cu sangele pulsand in ritmul valurilor... cu nelinistea ca o sa plece soarele inainte de a ajunge eu acolo.
Trei zile de relaxare totala si pura placere. Balacit in apa calda si primitoare a marii, stat ca pitarca pe sezlong si lenevit sub razele obraznice ale soarelui care nu lasau petic de piele nesarutat; rasfat total cu cu porumb copt (yummi), vata de zahar rosie ca focul, bere, inghetata, etcetera. Placeri lumesti, mult prea banale dar care iti ofera satisfactii.
Am spus adio curelor de slabire, grijii pentru kilogramele in plus, atentiei sa nu se vada celulita pe coapse. Nu mai conta decat ca eram la mare, ca soarele ma rasfata din cap pana in picioare, ca luna plina imi punea iubitul intr-o lumina cu totul speciala, cuceritoare.
Am mai avut parte de o incantare : placerea de a face pentru prima oara un lucru. Am fost prima oara la delfinariu, a fost prima data cand mi-am sarutat iubitul sub clar de luna pe malul marii, prima oara cand am ascultat marea pe intuneric, cu ochii inchisi, incercand sa memorez pentru multa vreme sunetu-i tumultuos. Desi par lucruri neimportante, privite prin prisma lucrului facut prima oara au capatat forme gigantice si noi sensuri. Intoarcerea in oras a fost de-a dreptul cruda. Intoarcerea la smogul orasului, la drumurile pe care municipalitatea le rascheteaza pentru a le innoi, la stresul si termenele limita de la servici. Descopar aici oameni care nu au timp de o vorba buna, care alearga dintr-un colt al orasului in celalalt fara a schita macar un zambet, permanent incruntati, permanent stresati.
Redevin un om al orasului. Ma intorc in cusca pe care societatea mi-a oferit-o si astept cuminte momentul in care jungla marii imi va fi din nou accesibila. Pana atunci... zambetul incepe usor usor sa dispara, veselia... se risipeste ca prin farmec (chiar asa, unde naiba imi e veselia?) si .... totul revine la un normal urat, gri.

Nu mai sunt copil

Asas do destinoDuminica am dat o fuga in Tineretului sa ii vad pe actorii pe picioroange .... Teatro Ka... Asas do destino...batranul, ingerul si moartea....Intr-o caldura absolut sufocanta, o multime de oameni s-a adunat si aciuat pe jos, pe iarba, pe ziare, hartii, pungi de pufuleti, direct pe asfalt, in picioare....
Mi-am luat si nepotelul in ideea ca va fi un spectacol fun. In mintea mea a fost intotdeauna intiparita legatura intre distractiv si actorii pe picioroange. Ei bine... lucrurile nu au fost tocmai cum ma asteptam eu.
Eram de-a dreptul fermecata de costumele baroce (cum or fi rezistat pe caldura asta?), machiajul simplu dar de efect, mimica si gestica fiecaruia dintre ei... priveam cu ochii mari trei personaje supradimensionate a caror poveste imi ridica fiori pe sira spinarii.
Eram convinsa ca, in sfarsit, copilul din mine priveste un spectacol minunat... dar copilul de langa mine m-a trezit simplu la realitate: offf, ce m-am plictisit. hai sa ne dam in masinute.Uitasem de el, cu ochii mari, prinsa in vraja ingerului ce alerga cu patima pe spatiul de 16 metri patrati. La cei 6 anisori ai lui nu intelegea care e rolul ingerului si al mortii acolo, alaturi de batranelul - urias ce-i drept - care semana cu Mos Craciun.
Am inteles atunci, in mijlocul multimii de gura casca,chiar acolo, pe platoul Tineretului, ca imi este imposibil sa mai privesc un spectacol cu ochi de copil. Intreaga cultura, tot bagajul meu de cunostinte intra in actiune si relationa cu tot spectacolul. Priveam la batranel si gandurile ma duceau la bunelul meu ale carui maini tremura cam in acelasi ritm, al carui baston se cocarjeaza sub greutatea lui, la temerile lui cu privire la moartea a carui rasuflare o simte tot mai des in ceafa.O simbolistica aproape eminesciana a ingerului indragostit (ce-i drept, aici, indragostit de protejatul lui) ii este inca inaccesibila copilului de langa mine dar... mie nu. Si simt fiecare tresarire de aripi a ingerului, fiecare privire trista dincolo de zari... ca si cum ar fi a mea... Ma ducea cu gandul la Luceafarul eminescian prins in vraja propriilor sentimente...
Spectacolul s-a terminat. Dupa o ora care mie mi s-au parut abia 10 minute.O melancolie aproape stupida punea stapanire pe mine in timp ce copilul de langa mine se bucura ca acum se poate da in masinute.
Nu mai sunt copil...
si inteleg in sfarsit ca nu e un lucru rau. Mi-era adeseori dor sa fiu copil, sa privesc lumea prin ochii lor. Credeam ca o parte din mine a ramas copil si priveste la fel lumea... dar nu e asa. Nu mai sunt copil... si nu imi pare rau. Felul in care inteleg lumea acum imi place mai mult.
Nu mai sunt copil....Si in timp ce copilul de langa mine alearga cu viitorul meu sot spre masinute eu raman in urma privind trei momai supradimensionate ce mi-au inseninat seara. Le admir talentul dar mai ales admir personajele.
Nu mai sunt copil....
dar uite-ma cum alerg sa ii prind din urma pe cei doi voinici si sa ma dau in masinute.