O prietena imi spunea ca scrie numai atunci cand e trista. Iar rezultatele... sunt induiosatoare.
Eu nu pot! Nu pot sa scriu cand sunt trista. Nu iese decat un amalgam de cuvinte insirate fara noima pe-o ata invizibila (am ceva cu invizibilul asta in ultima vreme).
Nimic nu se leaga, nimic nu e frumos. Orice as scrie e la fel de ravasit si alambicat ca si compunerile de copil. E frustrant. Ideile se aduna, isi fac locsor caldut dar nu se materializeaza. Totul e rece, fara suflare.
Se vede treaba ca atunci cand sunt trista sunt atat de pustiita incat ...
Durere, tristete, pustiu... nici una din acestea nu au coerenta, nu prind contur, nu se aduna intr-un tot. Cel putin la mine nu. Am nevoie de fericire, am nevoie de entuziasmul copilului care priveste cu ochi mari la minunile lumii. Daca nu am asta... nu am nimic.
Eu nu pot! Nu pot sa scriu cand sunt trista. Nu iese decat un amalgam de cuvinte insirate fara noima pe-o ata invizibila (am ceva cu invizibilul asta in ultima vreme).
Nimic nu se leaga, nimic nu e frumos. Orice as scrie e la fel de ravasit si alambicat ca si compunerile de copil. E frustrant. Ideile se aduna, isi fac locsor caldut dar nu se materializeaza. Totul e rece, fara suflare.
Se vede treaba ca atunci cand sunt trista sunt atat de pustiita incat ...
Durere, tristete, pustiu... nici una din acestea nu au coerenta, nu prind contur, nu se aduna intr-un tot. Cel putin la mine nu. Am nevoie de fericire, am nevoie de entuziasmul copilului care priveste cu ochi mari la minunile lumii. Daca nu am asta... nu am nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu