Asas do destinoDuminica am dat o fuga in Tineretului sa ii vad pe actorii pe picioroange .... Teatro Ka... Asas do destino...batranul, ingerul si moartea....Intr-o caldura absolut sufocanta, o multime de oameni s-a adunat si aciuat pe jos, pe iarba, pe ziare, hartii, pungi de pufuleti, direct pe asfalt, in picioare....
Mi-am luat si nepotelul in ideea ca va fi un spectacol fun. In mintea mea a fost intotdeauna intiparita legatura intre distractiv si actorii pe picioroange. Ei bine... lucrurile nu au fost tocmai cum ma asteptam eu.
Eram de-a dreptul fermecata de costumele baroce (cum or fi rezistat pe caldura asta?), machiajul simplu dar de efect, mimica si gestica fiecaruia dintre ei... priveam cu ochii mari trei personaje supradimensionate a caror poveste imi ridica fiori pe sira spinarii.
Eram convinsa ca, in sfarsit, copilul din mine priveste un spectacol minunat... dar copilul de langa mine m-a trezit simplu la realitate: offf, ce m-am plictisit. hai sa ne dam in masinute.Uitasem de el, cu ochii mari, prinsa in vraja ingerului ce alerga cu patima pe spatiul de 16 metri patrati. La cei 6 anisori ai lui nu intelegea care e rolul ingerului si al mortii acolo, alaturi de batranelul - urias ce-i drept - care semana cu Mos Craciun.
Am inteles atunci, in mijlocul multimii de gura casca,chiar acolo, pe platoul Tineretului, ca imi este imposibil sa mai privesc un spectacol cu ochi de copil. Intreaga cultura, tot bagajul meu de cunostinte intra in actiune si relationa cu tot spectacolul. Priveam la batranel si gandurile ma duceau la bunelul meu ale carui maini tremura cam in acelasi ritm, al carui baston se cocarjeaza sub greutatea lui, la temerile lui cu privire la moartea a carui rasuflare o simte tot mai des in ceafa.O simbolistica aproape eminesciana a ingerului indragostit (ce-i drept, aici, indragostit de protejatul lui) ii este inca inaccesibila copilului de langa mine dar... mie nu. Si simt fiecare tresarire de aripi a ingerului, fiecare privire trista dincolo de zari... ca si cum ar fi a mea... Ma ducea cu gandul la Luceafarul eminescian prins in vraja propriilor sentimente...
Spectacolul s-a terminat. Dupa o ora care mie mi s-au parut abia 10 minute.O melancolie aproape stupida punea stapanire pe mine in timp ce copilul de langa mine se bucura ca acum se poate da in masinute.
Nu mai sunt copil...
si inteleg in sfarsit ca nu e un lucru rau. Mi-era adeseori dor sa fiu copil, sa privesc lumea prin ochii lor. Credeam ca o parte din mine a ramas copil si priveste la fel lumea... dar nu e asa. Nu mai sunt copil... si nu imi pare rau. Felul in care inteleg lumea acum imi place mai mult.
Nu mai sunt copil....Si in timp ce copilul de langa mine alearga cu viitorul meu sot spre masinute eu raman in urma privind trei momai supradimensionate ce mi-au inseninat seara. Le admir talentul dar mai ales admir personajele.
Nu mai sunt copil....
dar uite-ma cum alerg sa ii prind din urma pe cei doi voinici si sa ma dau in masinute.
Mi-am luat si nepotelul in ideea ca va fi un spectacol fun. In mintea mea a fost intotdeauna intiparita legatura intre distractiv si actorii pe picioroange. Ei bine... lucrurile nu au fost tocmai cum ma asteptam eu.
Eram de-a dreptul fermecata de costumele baroce (cum or fi rezistat pe caldura asta?), machiajul simplu dar de efect, mimica si gestica fiecaruia dintre ei... priveam cu ochii mari trei personaje supradimensionate a caror poveste imi ridica fiori pe sira spinarii.
Eram convinsa ca, in sfarsit, copilul din mine priveste un spectacol minunat... dar copilul de langa mine m-a trezit simplu la realitate: offf, ce m-am plictisit. hai sa ne dam in masinute.Uitasem de el, cu ochii mari, prinsa in vraja ingerului ce alerga cu patima pe spatiul de 16 metri patrati. La cei 6 anisori ai lui nu intelegea care e rolul ingerului si al mortii acolo, alaturi de batranelul - urias ce-i drept - care semana cu Mos Craciun.
Am inteles atunci, in mijlocul multimii de gura casca,chiar acolo, pe platoul Tineretului, ca imi este imposibil sa mai privesc un spectacol cu ochi de copil. Intreaga cultura, tot bagajul meu de cunostinte intra in actiune si relationa cu tot spectacolul. Priveam la batranel si gandurile ma duceau la bunelul meu ale carui maini tremura cam in acelasi ritm, al carui baston se cocarjeaza sub greutatea lui, la temerile lui cu privire la moartea a carui rasuflare o simte tot mai des in ceafa.O simbolistica aproape eminesciana a ingerului indragostit (ce-i drept, aici, indragostit de protejatul lui) ii este inca inaccesibila copilului de langa mine dar... mie nu. Si simt fiecare tresarire de aripi a ingerului, fiecare privire trista dincolo de zari... ca si cum ar fi a mea... Ma ducea cu gandul la Luceafarul eminescian prins in vraja propriilor sentimente...
Spectacolul s-a terminat. Dupa o ora care mie mi s-au parut abia 10 minute.O melancolie aproape stupida punea stapanire pe mine in timp ce copilul de langa mine se bucura ca acum se poate da in masinute.
Nu mai sunt copil...
si inteleg in sfarsit ca nu e un lucru rau. Mi-era adeseori dor sa fiu copil, sa privesc lumea prin ochii lor. Credeam ca o parte din mine a ramas copil si priveste la fel lumea... dar nu e asa. Nu mai sunt copil... si nu imi pare rau. Felul in care inteleg lumea acum imi place mai mult.
Nu mai sunt copil....Si in timp ce copilul de langa mine alearga cu viitorul meu sot spre masinute eu raman in urma privind trei momai supradimensionate ce mi-au inseninat seara. Le admir talentul dar mai ales admir personajele.
Nu mai sunt copil....
dar uite-ma cum alerg sa ii prind din urma pe cei doi voinici si sa ma dau in masinute.
3 comentarii:
Super,
Ti-am spus de mult timp si am incercat sa te fac sa iti dai seama de talentul pe care il ai....
Astept sa mai scriiiii ....
foarte tare! ai reusit sa surprinzi exact trairea cuiva care mai simte...care mai are suflet...alegoria geniului singuratic intre inger si moarte m-a pus si pe mine pe ganduri...cu atat mai mult cu cat eram ffff horny...dar mi-amrevenit repede dupa socanta piesa...la mai mare...si bebe are dreptate...ar trebui sa scrii mai mult
"Vor trece ani si voi pufni in ras amintindu-mi de increderea naravasa pe care-o aveam in mine si-n el, de galopurile fericite catre bratele iubitului dintai, de cizmele cu blanita pe care le-ncalt acum nu de frig, ci de chichi...Asez cu grija, an de an, pe rafturile dulapului, felii din viata mea. Imi odihnesc obrazul pe fularul pufos, imi racores fruntea pe esarfa neagra de matase. Doar haine? O viata! Atingerea lor imi va destepta in minte, candva, parfumul schimbator al unei VARSTE CASTIGATE... PIERDUTE...TOTUNA..."
Trimiteți un comentariu