Am o gramada de amintiri din copilarie. Multe singure. Adika... sa ne intelegem... eu si cu mine.
O echipa fenomenala, gata de toate nastrusniciile care puteau trece prin mintea unui copil.
si cam atat...
n-am fost niciodata omul echipei, omul care sa lucreze cu altii, care sa puna umarul pentru un bine colectiv.
nici macar in copilarie. si de aici cred ca mi se si trage. placerea de a gandi de una singura cele mai complicate universuri (sa zic universe??? ). erau realitati ale mele asa cum fiecare isi percepe realitatea sa. doar ca eu aveam mai multe.
si inca mai am. inca mi se invart prin fata ochilor lumi ciudate, intoarse de-andoaselea, pe care altii nu le vad.
sa fie asta un lucru rau?
dar nu, nu ma intereseaza daca e rau sau bine. toate lumile astea ciudate, inverse, rasucite si contorsionate in fel si chip doar pentru a-mi face mie placere, doar pentru a se mula pe poftele si chefurile mele.... ele, ele sunt cele care ma tin pe linia de plutire. Ele ma ajuta sa vad lumea printr-o serie de lentile diferite...
ele imi permit sa vad mai multe ferestre in forme si culori diferite acolo unde altii vad una singura, probabil patrata si de termopan.
am avut perioade.. shit! inca mai am, cand ma gandesc ca anormalul e la mine acasa "la el acasa", ca ciudateniile mele sunt tabu pentru ca nu am curajul de a-mi explica nici macar mie insumi simbolistica lor.
rasfrangand amintirile din copilarie printr-una din lentilele mai... apropiata de realitatea colectiva... imi era ciuda ca nu am fost un copil comunicativ. ca singuratatea imi era cea mai buna prietena, alaturi de acel "eu" cu care vorbeam zilnic.
dar ... cum lentilele se schimba si ele, se modifica si capete forme care mai de care mai ciudate, regretul pentru lipsa unei comunitati de copii nazdravani, galagiosi ca un stol de porumbei inocenti... se disipa... dispare intr-o mare de anormalitati care imi fac bine, care ma hranesc zilnic si care imi permit o supravietuire mai aparte de a celorlalti.
