none of us are free

Fiecare isi dezvolt propriul set de convingeri, de principii si tine cu dintii de ele.

Suntem rezultatul a ceea ce am trait, a ceea ce am vazut, placut, urat sau pur si simplu stricat intr-o viata. Avem convingeri clare, aliniate pe alb si negru si cateva zone de gri. Prea putine ca sa conteze.

Ne trezim ca ne aparam dreptul de a ne bucura sau plictisi ingrozitor si vrem sa urlam in toate cele patru zari placerile / plictisurile noastre.
Sinceritatea poate fi bruta si brutala in egala masura.
Nu stiu alta cale, nu cunosc alt drum, nu recunosc alte convingeri sau alte pareri decat ale mele - cat de usor e sa adopti o atitudine unilaterala, in care tot ce conteaza esti tu si parerile tale. ce usor e sa urlam in stanga si in dreapt cat de mult iubim, uram.
De multe ori toate astea depasesc dorinta firesc umana de a fi placuti si acceptati in societate. Si atunic te trezesti ca mergi prea mult pe alb si negru, prea putin pe gri, ca refuzi sa vezi dincolo de orizontul propriu.
A te accepta asa cum esti este mandatorie pentru a te place pe tine. A accepta ca vrei sa fii placut de restul lumii, ca inghiti bullshit din stanga si din dreapta doar pentru a te incadra intr-un grup e o cu totul alta poveste. O poveste pe care o agreezi cand iti convine, pe care o renegi si ignori atunci cand "nu te coafeaza".
Ce incerc sa spun? Ca viata e plina de bullshit pe care il inghiti cu placere de cele mai multe ori.
Bullshit pe care altii il lungesc pe paine si ti-l intind cu un zambet larg. Iar tu - oricare ai fi - il primesti cu un zambet egal de larg si il mananci tacticos la umbra unei personalitati schimbatoare dupa cum bate vantul...sau mai precis dupa cum ti se serveste bullshitul.
Iar eu nu sunt nici o exceptie de la regula.
Post-scriptum:
C. - the show still sucked! :)

la tara

Franturi din viata la tara a copilului acum pink :

Baietii veniti cu steaua la usa, cantand tare si complet in dezacord. Erau ditai vlajganii de care m-am speriat si m-am ascuns dupa picioarele tatei cand i-am vazut. (aveam 2 ani)

un vecin nume Bebe de care m-am indragostit la prima vedere, proaspat iesit din armata, cu ochii de un albastru dezarmant care-mi dadea bomboane si ma juca "de-a calu" (aveam 5 ani)

bucataria mica si inghesuita a bunicii, cu peretii strambi si usor galbui, in care imi facea ceai cald si ma infofolea in paturi sa nu inghet in miez de iarna. (aveam 8 ani)

mirosul patrunzator de gutui cand ma urcam in batranul copac sa sar gardul pentru a merge la disco (aveam 17 ani)

leaganul batran, facut din funie, pe ramul unui alt gutui, care mi-a facut la cucuie o gramada (nu mai tin minte varsta) si porumbl furat de la vecini si copt in spuza cuptorului, in miez de noapte, ascultand povestile de razboi ale bunicului.

iarba proaspata deasa in care ma aruncam sa nu ma vada mamaie cand o auzeam strigandu-ma prin curte ca facusem iar o boacana si painile - cate 10 o data, scoase aburind din cuptor, sa aiba toata familia. era o vreme cand buni facea paine pentru toti. acum ii ducem noi din aceea de la oras, seaca, fara gust si umflata cu e-uri.

cateaua Linda (doamne era sa o uit pe Linda) care isi baga coada in foc, pofticioasa tare dupa o buca' de paine proaspata.

oamenii de zapada facuti in ulita si furatul de carbuni pentru ochi si gura. morcovul mi-l dadea "pe gratis" ca nu se poate om fara nas.

bradutul din plastic, nu mai inalt de juma de metru, pe care il montam cu totii in camera cea buna a casei.

alergatul in praful ulitei, cu picioarele goale si sosetele uitate la margine de ulita (eram in prima zi de vacanta de scoala.

am fost un copil cuminte. iar cicatricile din genunchi si coate sunt tot atatea semne ale cuminteniei. dar nu-mi mai amintesc asa de multe. au disparut sute de zile, mii de amintiri facute acolo, in curtea verde a bunicilor.
nu-mi aduc aminte sa fi spalat vreo fructa, sa fi mancat altfel decat la gramada cu ceilalti copii, toti cu aceeasi lingura.
imi aduc aminte insa plecarea la bucuresti, obligatia de a purta sosete si pantofi (doamne, ce ma mai certa tovarasa invatatoare cand ma descaltam in clasa) si bucuria reintoarcerii iara si iara la tara.

am devenit atat de obositi incat weekendurile abia ne taram din paturi, ne miscam robotizat prin casa. drumurile pana la tara sunt tot mai rare - nu mai avem timp. si acolo, cu sufletul la gura, in fiecare sambata doi batranei ies la poarta, pe banca si se uita in lungul ulitei - doar doar or veni copii.

Natural Born Leader

Am crescut crezand ca nu ma pricep la nimic.
nici acum nu sunt eu prea convinsa ca sunt multe aspecte pe care pot sa le coordonez in viata mea. dincolo de profesional, de personal, de social... intervine acel EU care te intreaba : " da de ce mama dracului nu iti misti curul? de ce nu faci ceva daca iti convine atat de putin situatia de acum?"
iar raspunsul vine simplu, banal: "sa dea mama dracului daca stiu de ce"

din viata lui A.

A. isi aprinse tacticoasa o tigara.
Se ridicase simplu, fara miscarile languroase de acum cateva minute. Apoi se chircise copilareste pe scaunul mic, rosu din bucatarie si acum urmarea absenta rotocoalele de fum pe care le scotea tigara.
Are pe ea un tricou albastru ce ii acopera pulpele viguroase. Isi baga picioarele sub tricou pana nu i se mai vede decat pedichiura ingrijita, cu unghii lacuite cu rosu intens.

Ar vrea sa isi faca o cafea dar ii e lene.
Unde imi sunt ciorapii?
A. ridica lenesa o mana si arata cu degetul intr-o directie vaga. Cand il vazuse asa caraghios, doar cu sosetele in picioare o bufnise rasul. Niste sosete negre, scurte, usor roase la degete. Dupa inca 2-3 purtari probabil ca degetul cel mare o sa iasa obraznic din soseta, sa isi faca detinatorul de rusine. A. se gandise serios daca sa ii zica... dar i se facuse lehamite. Ii spusese doar absent sa isi scoata sosetele si atat.
Nu faci si tu o cafea?
Se uita la el chioras. N-avea chef. Vroia doar sa il vada plecat, sa ramana doar ea cu pisica.

Ii ceruse favorul asta de mult timp. Il refuza mereu, scarbita de aspectul pielii flescaite si al parului slinos de pe piept care se intrezarea sub camasa cu gulerul mereu desfacut. Nu il vazuse niciodata cu cravata. Capul mare, cu un inceput de chelie, era stramb atasat de corp printr-un gat mic, gros, mereu transpirat.
(va urma)

interminabil

minnie mouse
telefon si coca cola
fum de tigara incolacindu-se spre geam
bucatari cu sushi
breton ciufulit si ochi seriosi
rosu, rosu, rosu
lipstick in 2008
fetita cu pantofi rosii
vama veche inseparabila de-o votca buna
broscute testoase sovaitoare
un fotoliu plin de toale necalcate
o ploaie verde
tigancusa in picioarele goale
un telefon roz
zambet de counterstrike
parchet de bambus fals
geanta lac de verde
fragmente dintr-o viata plictisita (oare plictisitoare?)
o interminabila lista de dorinte, de vise pe care le-am uitat.
Nu mai stiu sa visez... sau mai stiu? toti in jurul meu lucreaza, concentrati si incruntati asupra cate unui calculator. se fac conexiuni, relativizari... se doresc rezultate... se alearga dupa faxuri...
iar eu stau si ma uit pe geam cu parul valvoi, visand cu ochii deschisi la vise pe care le-am uitat.
nu mai stiu sa visez

Lentile

Am o gramada de amintiri din copilarie. Multe singure. Adika... sa ne intelegem... eu si cu mine.
O echipa fenomenala, gata de toate nastrusniciile care puteau trece prin mintea unui copil.
si cam atat...
n-am fost niciodata omul echipei, omul care sa lucreze cu altii, care sa puna umarul pentru un bine colectiv.
nici macar in copilarie. si de aici cred ca mi se si trage. placerea de a gandi de una singura cele mai complicate universuri (sa zic universe??? ). erau realitati ale mele asa cum fiecare isi percepe realitatea sa. doar ca eu aveam mai multe.

si inca mai am. inca mi se invart prin fata ochilor lumi ciudate, intoarse de-andoaselea, pe care altii nu le vad.

sa fie asta un lucru rau?
dar nu, nu ma intereseaza daca e rau sau bine. toate lumile astea ciudate, inverse, rasucite si contorsionate in fel si chip doar pentru a-mi face mie placere, doar pentru a se mula pe poftele si chefurile mele.... ele, ele sunt cele care ma tin pe linia de plutire. Ele ma ajuta sa vad lumea printr-o serie de lentile diferite...
ele imi permit sa vad mai multe ferestre in forme si culori diferite acolo unde altii vad una singura, probabil patrata si de termopan.

am avut perioade.. shit! inca mai am, cand ma gandesc ca anormalul e la mine acasa "la el acasa", ca ciudateniile mele sunt tabu pentru ca nu am curajul de a-mi explica nici macar mie insumi simbolistica lor.

rasfrangand amintirile din copilarie printr-una din lentilele mai... apropiata de realitatea colectiva... imi era ciuda ca nu am fost un copil comunicativ. ca singuratatea imi era cea mai buna prietena, alaturi de acel "eu" cu care vorbeam zilnic.

dar ... cum lentilele se schimba si ele, se modifica si capete forme care mai de care mai ciudate, regretul pentru lipsa unei comunitati de copii nazdravani, galagiosi ca un stol de porumbei inocenti... se disipa... dispare intr-o mare de anormalitati care imi fac bine, care ma hranesc zilnic si care imi permit o supravietuire mai aparte de a celorlalti.